Oamenii din metrou

Mii te oameni de inconjoara in fiecare zi – in mod sigur nu iti vei aminti decat cativa din cei pe care ii vezi in fiecare zi.
Azi am fost atent – a trebuie sa traversez orasul si am folosit metroul – si am fost atent la lumea din metrou. Era pe la ora 2 dupa amiaza, traficul usor relaxat
Cobor scarile de la metrou si imi inalt privirea, ma uit in jur si caut sa vad ceva care sa ma provoace, sa ma intrigue – nu gasesc nimic si imi continui drumul. Imi scot telefonul si castile si imi pun muzica. In urechi imi rasuna o melodie vesela genul de melodie de radio nu stiu cine canta, nu imi pasa, nu dau atentie la versuri, ma simt doar bine ca reusesc sa ma inchid in lumea mea.
Vine metroul si ma urc in el. Din nou caut din priviri ceva, o fata frumoasa, un cuplu de indragostiti, un bunic imbatranit frumos orice care sa imi retina privirea. Realizez ca as fi putut citi ceva - oricum in jurul meu totul e monoton - iti da senzatia ca suntem intr-un fel de cortegiu funerar general. In timpul asta imi ridic privirea si ma uit dupa bara de care trebuie sa ma tin si vad o mana. O mana chircita, stramba si alungita intr-un fel ciudat e ca si cum ar fi fost calcata si nu si-a mai revenit. Ma uit la pielea mainii si imi dau seama ca trebuie sa fie mana unei fete tinere. Nu ii vad fata; poarta un palton lung si negru cu gluga. Brusc ca si cum mi-as schimba filtru ochilor incep sa ma uit in jur si vad o cu totul alta realitate. Nimeni nu zambeste. Tanarul din fata mea destul de ingrijit – papuci curati, proaspat ras, parul scurt e totusi incruntat. In fundul vagonului un batran zambeste usor ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva. Probabil numai eu si el suntem singurii cu fata senina in tot vagonul asta – suntem in jur de 20-30 de persoane de toate varstele – predominant adulti peste 30 de ani. Acum parca incep sa deschid ochii mai mult si ma uit la fiecare in parte intr-adevar nu prea zambeste nimeni. Cei mai tineri in general asculta muzica sau citesc iar cei mai in varsta stau si asteapta mecanic statia unde vor cobora.
Poate sunt nebun dar imi dau seama uitandu-ma la acesti oameni care urca si coboara ca in viata mea intalnesc destul de multi oameni tristi sau cel putin care nu au un motiv sa zambeasca. Mai mult de atat imi dau seama cum imi irosesc si eu viata uneori. O sa ajung la fel ca ei – probabil mare parte din noi vom ajunge la fel. Tristi, trist… Ma streseaza faptul ca timpul trece si imbatranesc dar acum incepe sa ma macine si cum voi imbatrani. Caut din priviri, pe tot parcusul drumului o frunte senina si tinuta eleganta – nu prea gasesc – cel putin nu mi-a ramas in cap. In schimb vad tot felul de persoane cu probleme medicale, prost imbracate, triste, cu riduri, incruntate sau chiar cu priviri pierdute, greu de citit. Incerc sa ma uit geamul de la metrou sa ma analizez sa vad cat de tare ma confund sau nu cu cei din jurul meu. Simt ca ar trebui sa multumesc parintilor – vad un individ care poate se plange prea mult si face prea putin cu ceea ce a primit de la parinti si de la natura